Fraude bancare: când poate fi obligată banca să îți restituie banii

Fraudele bancare nu mai arată, de mult, ca în mesajele suspecte de acum câțiva ani. Astăzi, multe dintre ele sunt construite astfel încât victima să creadă, în mod sincer, că vorbește chiar cu banca, că își securizează contul sau că urmează pașii necesari pentru a preveni o fraudă.

De aici apare și una dintre cele mai importante întrebări: cine suportă, de fapt, pierderea? Clientul, pentru că a fost indus în eroare? Sau banca, dacă nu poate demonstra că acesta a acționat cu neglijență gravă ori dacă nu a avut măsuri de securitate adecvate, trebuind să restituie banii sustrași?

Răspunsul nu este deloc unul automat, iar în multe cazuri, victima unei fraude bancare are motive serioase să ceară băncii restituirea sumelor și, dacă este cazul, să o dea în judecată.

I. Ce este o fraudă bancară, din punct de vedere juridic

Nu orice transfer de bani făcut din contul unui client este și o plată autorizată în sensul legii.

Din punct de vedere juridic, o operațiune este autorizată doar dacă plătitorul și-a exprimat consimțământul pentru executarea ei. Asta înseamnă că simplul fapt că în aplicație a fost introdus un cod, că s-a apăsat un buton sau că a existat o confirmare tehnică nu rezolvă automat problema. Întrebarea reală este dacă titularul contului a înțeles în mod real ce aprobă și către cine merge plata.

Acest aspect este esențial în fraudele de tip:

• phishing,
• spoofing,
• social engineering,
• false apeluri „din partea băncii”.

În toate aceste situații, victima poate fi convinsă că își protejează contul, când în realitate autorizează o operațiune în favoarea unui fraudator.

II. Când este obligată banca să restituie banii

În principiu, banca are obligația să ramburseze o operațiune de plată neautorizată și să readucă contul în situația în care s-ar fi aflat dacă tranzacția nu ar fi avut loc.

Aceasta este regula.

Excepția apare atunci când banca dovedește că utilizatorul:

• a acționat fraudulos;
• și-a încălcat obligațiile în mod intenționat;
• a acționat din neglijență gravă.

Așadar, victima unei fraude bancare nu pierde automat dreptul la rambursare doar pentru că a fost indusă în eroare. Din contră, sarcina reală a discuției juridice este să se stabilească dacă vorbim despre o simplă eroare a victimei sau despre o conduită suficient de gravă încât să înlăture răspunderea băncii.

III. Ce înseamnă, de fapt, „neglijență gravă”

Acesta este punctul cheie în cele mai multe litigii cu băncile.

Nu orice greșeală a clientului înseamnă neglijență gravă. Faptul că o persoană a răspuns la telefon, a avut încredere într-un apel aparent legitim sau a fost indusă în eroare de o schemă bine construită nu înseamnă automat că a avut o conduită grav imprudentă.

În logica legislației europene în materie, neglijența gravă presupune mai mult decât o simplă lipsă de atenție. Este nevoie de un comportament serios imprudent, analizat în funcție de toate circumstanțele concrete ale cazului.

Cu alte cuvinte, trebuie văzut:

• cum a fost prezentată situația victimei;
• cât de credibilă era frauda;
• dacă apelul sau mesajul părea să provină de la bancă;
• dacă victima avea motive rezonabile să creadă că urmează instrucțiuni legitime;
• ce măsuri suplimentare putea lua banca pentru a preveni sau opri tranzacția.

Tocmai de aceea, în instanță nu ar trebui să fie suficient pentru bancă să spună doar: „clientul a introdus codul de autentificare, deci este vina lui”.

IV. De ce simpla autentificare nu este suficientă pentru bancă

Unul dintre cele mai frecvente argumente invocate de bănci este că operațiunea a fost autentificată corect, însă autentificarea nu înseamnă automat consimțământ valabil exprimat.

În multe fraude, clientul nu înțelege că aprobă o plată către un terț fraudator. El crede că:

• își securizează contul;
• confirmă o procedură internă a băncii;
• blochează o fraudă;
• validează identitatea sa.

Așadar, existența unei autentificări tehnice nu închide discuția. Banca trebuie să poată demonstra mai mult decât faptul că sistemul ei a înregistrat un pas formal. Trebuie analizat dacă plata a fost într-adevăr autorizată și dacă utilizatorul a acționat cu adevărat din neglijență gravă.

V. Când poate victima să dea banca în judecată

Victima unei fraude bancare poate avea motive serioase să acționeze banca în judecată în două situații principale.

a) Când banca refuză rambursarea fără să poată dovedi neglijența gravă

Faptul că victima a fost înșelată nu este suficient pentru a o transforma automat în partea vinovată. Dacă banca nu poate demonstra o conduită deosebit de gravă, refuzul rambursării poate fi nelegal.

b) Când banca nu a avut măsuri de securitate adecvate

Acest aspect este foarte important: Băncile nu au doar obligația de a executa plăți, ci și obligația de a avea mecanisme reale de prevenire, detectare și limitare a fraudelor. Asta înseamnă, în practică, că trebuie să existe filtre și sisteme care să observe tranzacțiile neobișnuite, secvențele suspecte, schimbările bruște de comportament și alte semnale de risc.

Dacă, de exemplu, dintr-un cont pleacă într-un interval foarte scurt mai multe plăți atipice, către beneficiari noi, în afara profilului obișnuit al clientului, este legitim să se pună întrebarea dacă banca a avut sau nu un sistem de securitate adecvat.

VI. Ce ar trebui analizat într-un astfel de proces

Într-un litigiu privind o fraudă bancară, instanța nu ar trebui să se oprească la întrebarea: „a fost introdus un cod de validare?”.

Analiza reală ar trebui să privească mai ales:

• dacă a existat un consimțământ real al plătitorului;
• dacă victima a fost manipulată printr-o schemă credibilă;
• dacă avea motive rezonabile să creadă că interacțiunea era legitimă;
• dacă banca a observat caracterul neobișnuit al tranzacțiilor;
• dacă banca putea bloca, amâna sau verifica suplimentar operațiunile;
• dacă au existat avertismente clare și suficiente;
• ce a făcut banca imediat după notificarea fraudei.

În multe astfel de dosare, adevărata problemă nu este doar comportamentul victimei, ci și comportamentul băncii.

VII. Ce trebuie să facă victima imediat după descoperirea fraudei

Din punct de vedere practic și juridic, reacția rapidă este esențială, iar victima ar trebui să:

• notifice imediat banca;
• solicite blocarea cardului, contului sau aplicației, după caz;
• formuleze o sesizare scrisă;
• păstreze toate dovezile disponibile: apeluri, SMS-uri, capturi de ecran, e-mailuri, extrase de cont, orele la care au avut loc discuțiile și tranzacțiile;
• depună plângere penală, dacă este cazul.

Notificarea promptă este importantă și pentru că legea cere utilizatorului să anunțe fără întârziere folosirea neautorizată a instrumentului de plată.

VIII. Concluzie

În cazul fraudelor bancare, simplul fapt că victima a făcut un pas greșit nu înseamnă automat că banca este exonerată.

Legea nu protejează băncile de orice pierdere și nu transformă orice eroare a clientului în neglijență gravă. Dimpotrivă, banca poate fi obligată să restituie banii atunci când:

• plata nu a fost autorizată în mod real;
• intenția frauduloasă/neglijența gravă a clientului nu este dovedită;
• banca nu a adoptat măsuri de securitate adecvate pentru prevenirea și limitarea fraudei.

Pe scurt: în astfel de cazuri, discuția juridică nu se rezumă la a analiza dacă victima nu a avut absolut nicio culpă, ci dacă banca își poate susține legal refuzul de rambursare.  Simplul fapt că victima a făcut un pas greșit nu înseamnă automat că banca este exonerată de răspundere.

*

Adina Ionescu este avocat în Baroul Cluj. Specializările acesteia sunt dreptul comercial și civil, achizițiile publice și dreptul tehnologiei informației.

Date de contact

Telefon: 0724.864.236

E-mail: adina.ionescu@zic.legal