Renunțarea la urmărirea penală (art. 318 CPP) – Ghid complet

Ce este renunțarea la urmărirea penală?

Renunțarea la urmărirea penală (art. 318 din Codul de procedură penală) este soluția prin care procurorul poate dispune netrimiterea în judecată atunci când constată, pe baza criteriilor legale, că nu există interes public în urmărirea faptei. Soluția poate fi însoțită de obligații în sarcina suspectului sau inculpatului și se transmite spre confirmare judecătorului de cameră preliminară. În cele ce urmează vom prezenta condițiile de aplicare, regimul obligațiilor și procedura de confirmare, cu principalele implicații practice.

Condiții de aplicare

Renunțarea la urmărirea penală poate fi dispusă numai în condițiile prevăzute expres de art. 318 CPP:

• Limita de pedeapsă: doar în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani.

• Lipsa interesului public: procurorul trebuie să constate că nu există interes public în urmărirea faptei.

• Autor neidentificat: dacă autorul nu este identificat, renunțarea se poate dispune numai prin raportare la o parte dintre criteriile de interes public (cele indicate de lege).

• Excludere: renunțarea nu poate fi dispusă pentru infracțiunile care au avut ca urmare moartea victimei.

În arhitectura soluțiilor procurorului, renunțarea este o soluție distinctă de clasare: Codul indică expres că procurorul poate soluționa cauza prin ordonanță, dispunând, după caz, clasarea sau renunțarea (când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale).

Interesul public – criterii de analiză

(i) Criteriile raportate la faptă (alin. (2)) includ, între altele:

a) conținutul și împrejurările concrete ale faptei;

• Exemplu 1: faptă ocazională, de intensitate redusă, în context punctual (fără repetitivitate), cu recuperarea imediată a prejudiciului.

• Exemplu 2: incident izolat generat de o împrejurare excepțională (de ex., context conflictual spontan), fără escaladare și fără efecte semnificative.

b) modul și mijloacele de săvârșire;

• Exemplu 1: conduită impulsivă, fără premeditare, fără violență/amenințări și fără folosirea unor mijloace sofisticate.

• Exemplu 2 (contrapondere): folosirea unor mijloace care indică planificare (documente falsificate, dispozitive, procedee) tinde să crească interesul public, chiar dacă prejudiciul e redus.

c) scopul urmărit;

• Exemplu 1: scop limitat și punctual (un beneficiu minor, neesențial), fără un plan de obținere sistematică a unor foloase.

• Exemplu 2: scopul de a evita deliberat o obligație legală sau de a obține un avantaj consistent poate cântări împotriva renunțării.

d) urmările produse ori posibile;

• Exemplu 1: consecințe minime și reparate integral (prejudiciu acoperit, bun restituit), fără impact asupra siguranței altor persoane.

• Exemplu 2: chiar dacă urmarea efectivă a fost redusă, riscul creat (ex.: punerea în pericol a integrității/siguranței) poate susține existența interesului public.

e) eforturile necesare pentru desfășurarea procesului penal raportat la gravitatea faptei și timpul scurs;

• Exemplu 1: cauză veche, cu urmări reduse, care ar necesita resurse semnificative (numeroase expertize/audieri) pentru un câștig social marginal.

• Exemplu 2: dacă probațiunea este simplă și rapidă, criteriul nu susține, de regulă, ideea de disproporție a intervenției penale.

f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate;

• Exemplu: persoana vătămată confirmă acoperirea prejudiciului și nu mai susține activ demersul penal (de ex., nu se mai prezintă, nu mai formulează pretenții).

g) existența unei disproporții vădite între cheltuieli și gravitatea urmărilor;

• Exemplu 1: prejudiciu foarte redus, integral reparat, iar continuarea ar implica costuri procedurale semnificative (deplasări repetate, expertize costisitoare, traduceri, comisii rogatorii).

• Exemplu 2: când urmările sunt serioase sau există un interes de prevenție generală, „disproporția vădită” e mai greu de susținut.

(ii) Când autorul este cunoscut (alin. (3)), se au în vedere suplimentar: persoana suspectului/inculpatului, conduita anterioară, atitudinea după faptă și eforturile de înlăturare/diminuare a consecințelor, de exemplu:

• • Persoana suspectului/inculpatului

    • lipsa antecedentelor penale;

    • profil de viață stabil (loc de muncă/studii), fără indicii de conduită infracțională recurentă;

    • date personale relevante pentru individualizare (ex.: vârstă foarte tânără, responsabilități familiale), fără caracter decisiv.

  • Conduita anterioară

    • absența unor fapte similare în trecut;

    • lipsa unui tipar de repetitivitate ori a pluralității de acte;

    • lipsa unor sancțiuni repetate relevante pentru tipul de faptă (acolo unde acest element are semnificație).

  • Atitudinea după faptă

    • cooperare efectivă cu organele judiciare (prezentare, furnizare de date utile, clarificarea împrejurărilor);

    • poziție consecventă față de cele reținute (de ex., recunoaștere când este cazul, fără tergiversări);

    • disponibilitate de a respecta măsuri/obligații stabilite (acolo unde sunt aplicabile).

  • Eforturile de înlăturare/diminuare a consecințelor

    • restituirea bunului / plata integrală a prejudiciului ori un plan concret de achitare;

    • repararea efectivă a pagubei (refacerea bunului, suportarea costurilor);

    • înțelegere privind despăgubirile cu partea civilă și/sau scuze (în funcție de natura faptei), ca element complementar reparării.

(iii) Când autorul nu este identificat (alin. (4)), analiza se restrânge la criteriile indicate expres de lege (lit. a), b), e) și g)).

În practică, această structură are rolul de a asigura o motivare verificabilă a soluției, atât în etapa controlului ierarhic, cât și în procedura confirmării judiciare.

Obligațiile care pot fi impuse și regimul lor

Renunțarea poate fi însoțită de obligații, dispuse după consultarea suspectului sau inculpatului.

Legea enumeră limitativ obligațiile posibile, inclusiv:

• înlăturarea consecințelor faptei / repararea pagubei ori convenirea unei modalități de reparare cu partea civilă;

• prezentarea de scuze publice persoanei vătămate;

• prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității (30–60 de zile), cu excepția imposibilității obiective legate de starea de sănătate;

• frecventarea unui program de consiliere.

Termenul de executare: dacă se impun obligații, procurorul stabilește în ordonanță un termen care nu poate depăși 6 luni, respectiv 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă; termenul curge de la comunicarea ordonanței.

Dovada executării: sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor (sau de a prezenta motivele neîndeplinirii) revine suspectului/inculpatului.

Ordonanța de renunțare la urmărirea penală

Ordonanța de renunțare trebuie să reflecte analiza condițiilor și a criteriilor de interes public și, după caz, să includă dispozițiile privind obligațiile și termenele.

În mod expres, art. 318 alin. (8) CPP prevede că ordonanța cuprinde, după caz:

• mențiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) CPP;

• dispoziții privind măsurile/obligațiile (alin. (6));

• dispozițiile corespunzătoare privind măsuri din art. 315 alin. (2)-(4) CPP;

• termenul până la care trebuie îndeplinite obligațiile și sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror;

• cheltuielile judiciare.

Ordonanța este supusă unui control ierarhic de legalitate și temeinicie (alin. (10)–(11)), iar apoi este comunicată persoanelor prevăzute de lege și transmisă spre confirmare instanței în termenul legal.

Confirmarea de către judecătorul de cameră preliminară

După verificarea ierarhică, ordonanța se comunică și se transmite spre confirmare în termen de 10 zile de la data emiterii, judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță.

Judecătorul:

• stabilește termenul de soluționare și dispune citarea persoanelor prevăzute de lege;

• soluționează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, cu participarea procurorului; neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea;

• verifică legalitatea și temeinicia pe baza dosarului de urmărire penală și a eventualelor înscrisuri noi și admite sau respinge cererea de confirmare.

Dacă respinge confirmarea, judecătorul:

• desființează soluția și trimite cauza la procuror pentru a începe/completa urmărirea penală ori, după caz, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și completarea urmăririi; sau

• desființează soluția și dispune clasarea în cazul incidenței vreunui caz dintre cele prevăzute la art. 16 CPP.

Încheierea este definitivă, iar dacă s-a respins cererea de confirmare, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă în cauză, indiferent de motiv.

Revocarea renunțării la urmărirea penală

Revocarea este reglementată expres pentru ipoteza obligațiilor: în cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul stabilit, procurorul revocă ordonanța.

În același cadru, legea arată că dovada îndeplinirii obligațiilor (sau prezentarea motivelor neîndeplinirii) revine suspectului/inculpatului, aspect relevant pentru evaluarea situației concrete (îndeplinire, imposibilitate obiectivă, neîndeplinire imputabilă).

Informații suplimentare

Acest material are un scop pur informativ și educațional, conținutul acestuia neputând fi asimilat unei forme de consultanță juridică în materie penală. Pentru a înțelege cu exactitate ce drepturi sau obligații ai într-o anumită procedură penală, este important să consulți un avocat specializat în dreptul penal.

*

Vlad Ulici este avocat în Baroul Cluj. Specializările acestuia sunt dreptul penal și criminalitatea informatică, având un masterat în Științe penale și Criminalistică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Date de contact

Telefon: 0741.132.923

E-mail: vlad.ulici@zic.legal