Sunt obligat să comunic parola sau codul PIN de la telefonul mobil?

Percheziția informatică presupune accesul organelor judiciare la datele stocate într-un telefon mobil sau într-un laptop, iar acest acces depinde, de regulă, de o parolă ori de un cod PIN cunoscut doar de utilizator. Percheziția informatică a devenit un procedeu probatoriu utilizat frecvent de procurori și de organele de cercetare penală (polițiști). Observ din propria experiență ca avocat de drept penal că percheziția informatică nu este folosită doar în dosarele de criminalitate informatică, fiind des întâlnită inclusiv în dosare de corupție, evaziune fiscală, fraude cu fonduri europene sau naționale etc.

Totuși, pentru efectuarea unei percheziții informatice este necesar ca autoritățile să obțină acces la datele informatice într-o formă necriptată, adică lizibilă. Dacă autoritățile au acces doar la conținutul criptat, în lipsa cheii de decriptare (parolă, cod PIN, token etc.) acestea nu vor putea proceda la analiza datelor informatice. Prin urmare, acestea se vor afla în imposibilitatea de a strânge probe/urme digitale relevante cauzei.

În acest context, se pune următoarea întrebare: există o obligație legală de a furniza parole sau coduri PIN autorităților pentru percheziționarea telefoanelor mobile ori a laptopurilor?

Dreptul de a nu te autoincrimina și dreptul la tăcere. Ce trebuie să cunoști

Percheziția informatică nu poate fi efectuată discreționar: în cursul urmăririi penale, ea se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, la cererea procurorului, pe baza unui mandat de percheziție, și se efectuează de organul de urmărire penală indicat de procuror. Există situații în care organul care efectuează percheziția informatică este nevoit să folosească o parolă sau un cod PIN pentru cercetarea unui sistem informatic, fie că acesta este un telefon mobil inteligent sau un laptop. De cele mai multe ori, specialistul care efectuează percheziția informatică sau polițistul va solicita persoanei percheziționate să comunice aceste informații fără să o informeze că are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.

Această solicitare poate avea loc inclusiv în contextul efectuării unei percheziții domiciliare. Astfel, în momentul în care se identifică un telefon mobil sau un alt dispozitiv (laptop, PC etc.) ce urmează să fie ridicat în vederea percheziționării ulterioare, regula este aceea că se va întreba persoana percheziționată cu privire la existența unei parole sau a unui cod PIN. În mod normal, comunicarea acestei informații ar trebui să fie menționată în procesul-verbal de percheziție. Cu toate acestea, am întâlnit numeroase situații în care nu se procedează de o asemenea manieră, fiind ulterior dificil sau chiar imposibil de probat faptul că s-a adus atingere privilegiului contra autoincriminării.

Argumentul adus în sprijinul acestei practici este că în această situație nu discutăm despre o audiere propriu-zisă. De asemenea, în legislația actuală nu este prevăzută în mod explicit această obligație legală de informare. Cu toate acestea, nu ar trebui făcută o distincție între audierea clasică și solicitarea adresată suspectului sau inculpatului de a se autoincrimina prin comunicarea parolei de acces ori a codului PIN.

Este important de înțeles faptul că orice informație care se află în memoria unei persoane este protejată de dreptul la tăcere și privilegiul contra autoincriminării. Cu alte cuvinte, persoana care deține o astfel de informație, necesară pentru obținerea de probe în acuzare, are dreptul de a nu se autoincrimina prin divulgarea acesteia. Prin urmare, orice persoană cu privire la care există riscul de a fi acuzată că a săvârșit o infracțiune are dreptul de a rămâne în pasivitate și de a nu comunica aceste informații necesare pentru accesarea sau percheziționarea telefonului mobil, a laptopului sau a oricărui alt sistem informatic.

Excepții de la regulă: autentificarea biometrică prin recunoaștere facială sau urmă papilară

În schimb, dacă discutăm despre un proces de autentificare prin recunoaștere facială sau urmă papilară, este important de știut că privilegiul contra autoincriminării nu își găsește aplicabilitatea. Totuși, la acest moment, nu există în legislația noastră posibilitatea de a constrânge o persoană să participe la procesul de autentificare biometrică. Cu alte cuvinte, nicio persoană nu te poate constrânge să îți plasezi degetul pe dispozitiv în vederea deblocării acestuia.

Aprofundarea subiectului

Am tratat pe larg acest subiect în articolul «Privilegiul contra autoincriminării și criptografia», publicat în revista Penalmente Relevant nr. 1/2016. De asemenea, a se vedea comentariul articolului 168 din Codul de procedură penală în lucrarea «Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediția 4».

Informații suplimentare

Acest material are un scop pur informativ și educațional, conținutul acestuia neputând fi asimilat unei forme de consultanță juridică în materie penală. Pentru a înțelege cu exactitate ce drepturi sau obligații ai într-o anumită procedură penală, este important să consulți un avocat specializat în dreptul penal.

George Zlati este avocat și lector universitar. Acesta este titular al disciplinei Criminalitate informatică la nivel de masterat, având de asemenea un doctorat pe criminalitate informatică. Specializarea acestuia este criminalitatea informatică și tehnologia blockchain.

Întrebări Frecvente (FAQ)

Sunt obligat, ca suspect sau inculpat, să comunic parola sau PIN-ul telefonului?

Nu. Dreptul la tăcere și privilegiul contra autoincriminării (art. 6 CEDO și normele interne), îți permit să refuzi comunicarea parolei. Refuzul tău este o manifestare legitimă a dreptului la apărare și nu poate fi folosit ca probă de vinovăție.

Refuzul comunicării parolei constituie infracțiunea de obstrucționare a justiției?

Nu. Refuzul suspectului sau inculpatului de a furniza datele de acces (parole, PIN) nu poate fi încadrat ca obstrucționare a justiției (art. 271 Cod penal) și nici ca favorizarea făptuitorului.

Există diferențe între deblocarea prin parolă/PIN și cea biometrică (FaceID / Amprentă)?

Da. În timp ce parolele și PIN-urile reprezintă „cunoștințe” protejate absolut de dreptul la tăcere, amprenta sau recunoașterea facială sunt considerate „date fizice” ce pot fi obținute fără consimțământul activ al persoanei, deși utilizarea forței în acest scop este strict reglementată și controversată juridic.